Pe măsură ce te maturizezi şi începi să-ţi pui în practică visurile, înveţi să triezi masiv utilul de inutil, timpul câştigat de timpul pierdut, prietenii în care merită să investeşti de prietenii-lipitori, tăcerea plină de însemnătate de tăcerea apăsătoare. Mi-ar plăcea să pot spune că, după o sumă de experienţe şi ceva ani de viaţă, ajungi să diferenţiezi binele de rău, frumuseţea absolută de frumuseţea trecătoare, dar nu cred că există formule reale, plauzibile.

Cred că, pur şi simplu, trebuie să dai mereu tot ce e mai bun, să îţi trăieşti întotdeauna cea mai bună variantă posibilă a propriei tale vieţi şi să ţinteşti deasupra nivelului de la care priveşti lumea în această clipă. Cred că fiecare moment trebuie trăit pe deplin, până la ardere totală. Fiecare secundă este plină de substanţă, ca o micro existenţă – ne trăim, clipă de clipă, viaţa, vieţile.

Singurele chestii care contează cu adevărat sunt cele în care îţi propteşti viaţa. Când te trezeşti în fiecare dimineaţă şi fugi adormit spre un job pe care îl urăşti, unde stai 10 ore, apoi îţi târâi picioarele până acasă şi adormi în faţa televizorului, înconjurat de o singurătate ce îţi sfârtecă urechile, înseamnă că asta alegi tu să faci, zi de zi. Îţi trăieşti viaţa într-un continuu regret, într-o continuă frustrare şi un continuu sentiment de neputinţă. Degeaba te simţi altfel, degeaba crezi, în sinea ta, că eşti un om puternic şi fascinant, dacă viaţa ta spune altă poveste despre tine.

Un vechi proverb chinezesc spune: O călătorie de 1000 de mile începe cu un singur pas. Pasul pe care îl faci zi de zi, paşii pe care îi repeţi de-a lungul vieţii sunt singurele constante ale călătoriei tale proprii.

Iar celor care s-au săturat de pălăvrăgeli le recomand: