Buna, ma numesc Raluca si sunt dependenta de oameni – de parerile lor, de intrebarile lor, de dorintele si asteptarile lor.

Atunci cand traiesti toata viata inconjurat de multi, multi oameni, este foarte usor sa incepi sa te privesti pe tine din perspectiva lor. Este usor si periculos, pentru ca nu faci decat sa te reflecti superficial, intr-un amalgam de alte dorinte, alte idealuri, alte vise decat cele ale tale si, atunci cand te opresti pentru o clipa si te privesti in oglinda interioara, observi ca sufletul tau tace.

Alergi mereu in directia pe care o impun privirile lor, pana cand te trezesti epuizat, ca dintr-un somn adanc, presarat cu vise difuze si fantomatice, complet inutile in goana ta.

In relatiile mele mai degraba formale, am pornit intotdeauna cu prezumtia de nevinovatie, dar imi dau seama de asta abia acum, cand constientizez ca asteptam intentii bune si sinceritate din partea tuturor oamenilor pe care i-am intalnit. Atunci, mi se parea natural sa am incredere in oameni, sa-mi ofere aprecierea pe care o castigam prin forte proprii, sa cladim echipe incredibile si relatii de-o viata.

Acum, dupa o terapie profunda cu duble sensuri, contradictii si egocentrismul dilatat al lumii reale, singura concluzie obiectiva este: eu (lumea mea) sunt, voi sunteti.