Cred ca m-am nascut cu dorinta de a vizita Parisul. Nu stiu exact care este motivul, poate pasiunea s-a desprins din cartile de franceza pe care le-am devorat de foarte mica, cert este ca dintotdeauna ii bateam la cap pe ai mei sa ma duca la Paris. Nu mai stiu ce imi raspundeau ei, dar presupun ca incercau (si reuseau) sa ma duca cu zaharelul.

Aveam 10 ani si venisem acasa impreuna cu colega mea de banca de atunci, Andra, ca sa ne schimbam pentru ora de sport. Acasa ne astepta mama, iar, cat m-am schimbat eu, ele doua au ramas in living. Dupa putin timp, am fost gata si am plecat.

Imediat cum am inchis usa si am ajuns pe scara blocului, Andra ma opreste si imi spune:

- Raluca, trebuie sa-ti spun un secret. Dar trebuie sa-mi promiti ca n-o sa-l spui niciodata, nimanui.

Cum orice secret ma incita chiar si acum, eram nerabdatoare sa aflu despre ce e vorba.

- E vorba despre ceva ce mi-a spus mama ta. Dar trebuie intai sa-mi promiti ca n-o sa-i spui ca stii, pentru ca altfel ii strici surpriza. E vorba de o surpriza pentru tine.

- Iti promit.

Apoi mi-a spus pe nerasuflate:

- Sa stii ca atunci cand o sa implinesti 18 ani, mama ta o sa-ti dea cadou o excursie la Paris!

Pentru mine, lucrurile s-au asezat foarte clar in mintea mea in acel moment. Stiam ca dupa multi, multi ani, o sa primesc in dar mult-visata excursie. 18 ani era o varsta inimaginabila pentru mine si mi-as fi dorit sa zica macar 12-13, dar eram oricum fericita si asteptam cu nerabdare sa fiu mare.

Cand suntem copii, avem o calitate incredibila, pe care cei mai multi dintre noi o pierdem, mai devreme sau mai tarziu: avem incredere in mod natural. Nu ne punem intrebari, ci luam ceea ce ne este dat ca fiind purul adevar, indiscutabil, fara interpretari, duble intelesuri sau subtilitati. Cuvintele sunt litera de lege, insa, cand crestem, incepem sa cerem dovezi. Dovezi de iubire, de pasiune continua si nestinsa, de intelegere, de comunicare intr-un limbaj comun. Increderea nu mai este un punct de plecare, ci o consecinta – a timpului si a dovezilor de tot soiul. Crestem si ajungem sa ne impleticim in toate teoriile posibile si imposibile, ca sa incheiem diferite conjuncturi tot fiind dezamagiti.

Bineinteles ca am implinit 18 ani si nu am primit nicio excursie. De fapt, la Paris am ajuns in cu totul si cu totul alta situatie. Dezamagirea nu a fost mare, pentru ca incepusem sa imi dau seama ca adultii nu sunt atotputernici si sunt multe, multe situatii in care ei nu se tin de cuvant. Ba chiar intelegeam ca adultii inseala, uneori mai si mint si frang aripi, asa ca tot ce imi ramasese era amintirea dulce a clipelor in care m-am bucurat si am avut incredere oarba, in care m-am avantat intr-un vis si nu mi-a pasat sub niciun chip care era, de fapt, realitatea.

Dezamagirea vine de cele mai multe ori, fie ca te astepti sau nu la ea, insa fiecare clipa este mai dulce daca ai incredere si curajul de a crede in cuvinte, de a-ti juca fiecare carte buna pana la proba contrarie. Adevaratii castigatori sunt cei care-si traiesc pana la capat sentimentele, indiferent de realitate, iar, la unul din numeroasele finaluri din viata, sunt multumiti nu pentru ca au facut slalom printre emotii si vise, evitandu-le pe cele periculoase, ci pentru ca le-au trait pe deplin.