Încep să-mi dau seama din ce în ce mai bine că nu e deloc greu să uiţi să te joci. Prins în vârtejuri halucinante, ultimul lucru la care te poţi gândi în cele mai multe zile este joaca, adică râsul, atingerea, copilăria, sinceritatea; jocuri de cuvinte, jocuri inocente, jocuri ale minţii… toate nu au decât un singur sens: dedublarea.

Îmi plac oamenii care ştiu să îşi joace până la capăt fiecare latură a personalităţii, fără a renunţa nici măcar o secundă la sine. Mă obosesc cei cramponaţi în cotidian, banal, uzură morală şi emoţională. Am de învăţat enorm de la primii, îi privesc uimită pe cei din a doua categorie, întrebându-mă ce au făcut de au ajuns acolo unde sunt. Apoi îmi aduc aminte că uneori mă număr şi eu printre cei pentru care trec zile, săptămâni, chiar luni în care copilul din sufletul lor nu a mai scos nici un scâncet. Stă ascuns într-un colţişor, până ne aducem aminte de el şi îl lăsăm să zburde un pic, doar un pic, înainte să ne sune ceasul la ora 6.

Partea frumoasă e că pentru fiecare există o cale ideală, în care ceasul nu mai sună niciodată la ora 6, ci parcă tot ce se întâmplă e în acord cu noi înşine, parcă totul e joacă, intensă şi periculoasă, dar cumva joacă, privită cu ochii unui copil. Învăţăm până la urmă să ne dedublăm în noi înşine, să ne acceptăm rolurile, personalităţile, sutele de femei şi copii şi bărbaţi ce se luptă pentru supremaţie în gândurile şi existenţele noastre. Şi acesta este punctul în care îmi dau seama că maturizarea reală, profundă şi incredibil de fericită vine o dată cu jocurile copiilor din noi înşine, o dată cu pasiunea şi curiozitatea, o dată cu gustul crud şi amar al primelor victorii.